
De ce alegi mereu parteneri/partenere pe care simți că trebuie să-i salvezi – și cum te ține captiv acest tipar
Notes de l’épisode
Îți spui că vrei o relație matură, dar „te trezești” din nou lângă cineva care are nevoie de tine să-l/ o motivezi, să-i rezolvi conflictele sau problemele financiare, să îi validezi fiecare decizie, să-l/o împingi de la spate ș.a.m.d. Îți spui că e vorba de empatie, de iubire adevărată, de capacitatea ta de a vedea potențialul din oameni. Dar, uneori, nu e vorba despre asta, ci despre un rol pe care ți l-ai însușit – cel de salvator. Nu faci asta pentru că „îți place”, ci pentru că, fără să-ți dai seama, ai învățat să fii cel care „repară”. Îți imaginezi ce ar putea deveni un om dacă ar depune puțin mai mult efort, dacă și-ar rezolva problemele, dacă… dacă… Dai dovadă de răbdare și înțelegere, treci cu vederea orice comportament care te rănește, dar pe care îl numești doar o „scăpare de moment” și ajungi, treptat, să te pierzi pe tine în încercarea de a-l ține pe celălalt „pe linia de plutire”. Astfel, relația devine dezechilibrată: tu ești mai degrabă „terapeutul” sau „părintele” celuilalt, în loc să fii un partener egal. Poate că, pentru tine, iubirea a reprezentat dintotdeauna un efort. Ai învățat că trebuie să te străduiești și să demonstrezi ca să fii ales sau aleasă. În realitate, aceasta este doar o formă de supraviețuire emoțională – o încercare veche de a fi văzut, auzit, validat. Când „cauți” oameni pe care să-i salvezi, în realitate încerci să te salvezi pe tine – acea parte din tine care s-a simțit neputincioasă, respinsă ori nevăzută vrea o nouă șansă. De aceea alegi, inconștient, oameni care au nevoie de tine – pentru că speri că, de data asta, dacă reușești să-i „vindeci”, vei fi și tu în sfârșit iubit sau iubită așa cum ai fi avut nevoie în copilărie. Dar nu poți „vindeca” sau schimba pe nimeni, dacă acea persoană nu vrea să se schimbe. Și, mai ales, nu poți construi o relație matură atunci când „iubirea” ta e condusă de frică – frica de a nu fi abandonat, respins, ignorat… A iubi un om nu înseamnă „a-l repara”, „a-l vindeca” sau „a-l schimba”, ci a-l accepta așa cum este și a-i respecta libertatea de a rămâne exact așa cum este. Desigur, îl poți sprijini în schimbările pe care el sau ea dorește să le facă, dar nu i le poți impune. Asta nu înseamnă să asiști nepăsător la comportamentele sale distructive, ci să înțelegi clar unde se oprește responsabilitatea ta și unde începe responsabilitatea lui. Poți să-i atragi atenția asupra riscurilor comportamentelor sale, să îi explici, să îi oferi ajutorul, dar este nevoie și să stabilești anumite limite și să-ți protejezi integritatea. Ceea ce el sau ea alege să facă mai departe ține de capacitatea, voința și disponibilitatea lui sau a ei de a se schimba, nu de efortul tău de a-l salva. Iar, uneori, cel mai înțelept lucru pe care-l poți face este să nu mai „cauți” oameni pe care să-i salvezi, ci să te vindeci, în sfârșit, pe tine. Să nu mai investești în cineva doar pentru că îți activează vechea nevoie de a demonstra că meriți să fii ales sau aleasă, ci să-ți întorci energia spre tine. În acest fel poți schimba tiparul. Când încetezi să mai cauți iubire prin rolul de salvator, devii disponibil/ă pentru o relație în care responsabilitatea e împărțită. Așa începe o relație matură: când fiecare își asumă partea lui, când limitele sunt clare și când nu-ți mai definești valoarea prin capacitatea de a rezolva problemele celuilalt. Ursula Sandner
Tous les épisodes de Dr. Ursula Sandner — Iubire, relații și viață — Psihologie