
Adriana Neagoe: „Literatura dă un sens lucrurilor”
Notes de l’épisode
Adriana Neagoe, absolventă de Medicină, a emigrat în 1990 și s-a stabilit în final în Statele Unite ale Americii, unde a profesat ca medic psihiatru. Trăiește la Boston dar vine periodic în România. În pandemie, a urmat cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru și Marin Mălaicu-Hondrari. A debutat cu volumul de povestiri „Trompa lui Eustachio”, apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare. Iar în 2026 a publicat „Placebo”, tot un volum de proză scurtă, la Editura Polirom. Personajele sale sînt români stabiliți în străinătate, din diverse generații, cu diferite meserii. Emigranți – o categorie pe care o cunoaște foarte bine. Povestirile sale sînt decupaje, secvențe, mici episoade semnificative, care dau sens vieții. Titlul cărții este o metaforă: literatura este un fel de placebo, literatura ne oferă acces la alte experiențe ca și cum le-am trăi noi înșine. Am vorbit cu Adriana Neagoe despre povestirile și personajele sale, despre ce a însemnat să plece din țară, despre ce-a însemnat să se întoarcă, prin literatură, în locurile natale.
Adriana Neagoe: „Experiența mea profesională m-a făcut să mă intereseze cît adevăr poate suporta un om și cîtă iluzie este necesară ca să contracareze aceste adevăruri ale realității. Și cum, uneori, ceea ce îl salvează, acest antidot care este iluzia, de unde și titlul Placebo, tocmai acest lucru îl poate distruge. (...) Titlul se referă și la intenția mea ca autor, dar și la ceea ce se întîmplă cu aceste personaje, care nu sînt neapărat exemplare. Sînt oameni care mint, care se înșală, care iubesc, suferă și se agață de prejudecăți și uneori fac lucruri absurde pentru a supraviețui. Și ceea ce le apropie, un fel de fir al Ariadnei, este nevoia lor de a crede în ceva, care să le facă mai suportabilă existența, eventual și o iluzie.”
Unele povestiri au ca personaje medici sau alți angajați în sistemul medical – moașe, asistente. În ce măsură profesia de medic psihiatru ți-a fost o sursă de inspirație?
Adriana Neagoe: „Am cunoscut foarte mulți oameni prin profesia mea și le-am cunoscut de multe ori sufletele. Dar atunci cînd vii către literatură dintr-o meserie cu miză mare, cum ar fi cea de medic, de jurnalist de investigație, de pompier, de militar, trebuie să poți să faci o diferență între a pune pe hîrtie, a documenta practic niște fapte care au existat real și a scrie din ceea ce ai trăit. Este o deosebire. Și mai ales în profesia de medic se ține seama și de o etică, pentru că omul respectiv vine la tine cu niște confesiuni intime, cu multă încredere și nu este etic să transformi experiența lui și ceea ce îți spune în material literar. Și, de altfel, nici nu este autentic. Literatura dă un sens lucrurilor, spre deosebire de viața care de multe ori vine cu niște întîmplări care n-au nici un sens. Și cred că asta este explicația, pentru că altfel nu văd cum să înțelegem faptul că la știri, de exemplu, aflăm despre nenorociri, despre cineva care s-a sinucis și ne impresionează, poate, pe moment, dar nu sîntem foarte afectați cu toții de asta. În schimb, foarte mulți sîntem profund afectați de moartea Annei Karenina, o persoană care nu a existat niciodată. Am citit că acesta este efectul Werther. Același lucru s-a întîmplat cînd Goethe a scris Suferințele tînărului Werther, care s-a sinucis din cauza unei iubiri neîmplinite. Au fost tineri romantici care au făcut-o și ei. Asta face ca noi să creăm o ficțiune în jurul unei emoții, în loc să reproducem la rece, să documentăm cazuri clinice, de exemplu. Deci nu pot să spun că experiența mea de medic m-a ajutat și am transcris aceste cazuri. Ar fi fost foarte simplu să o fac. M-am chinuit să ficționalizez și am avut o satisfacție enormă cînd am găsit soluția.”
Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural